Păzitorii frontierei dintre împărăția evanghelică, de o parte, și cea ortodoxă, catolică sau greco-catolică, de cealaltă parte, au tras semnalul de alarmă mai totdeauna. Și bine fac, deoarece e periculos din cale afară focul străin adus înaintea Domnului, după cum au făcut fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, “lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit.” (Levitic, 10:1-2)
Oare putem vorbi de un foc străin adus de un pastor evanghelic (V.P.), într-o fatidică zi de vineri – neagră – la Timișoara, în urma unei predici ținute într-o biserică greco-catolică, la sfârșitul unei slujbe cu o remarcabilă participare și apreciere din partea enoriașilor, când, întorcându-se spre altar își face cruce. Un gest cam repezit, în fugă, oarecum discret dar plin de încărcătură emoțională. Dar cu impact la public și apoi puternic mediatizat în mediu “bisericii tradiționale”
Reacția și apoi sentința pronunțată de unii confrați de breaslă a fost pe măsură. Mai întâi, stupefacția; mai pe urmă, când lucrurile s-au decantat în întregime, a venit și rezoluția promptă și fără echivoc : V.P. a trădat uzitând în sanctuarul greco-catolic de un semn care nu ne aparține și care nu ne reprezintă pe evanghelici, într-un cuvânt A ADUS FOC STRĂIN!
La nivel de cult, s-a impus “starea de urgență”, la momentul respectiv s-a dat chiar și un “comunicat ultimativ” pentru atentionarea autorului neconformist. Acela de recunoaștere, de îndreptare și de promisiune fermă de ne-repetare a unui astfel de gest care pune în dificultate imaginea și integritatea cultelor evanghelice. Concluzia, după unii, era foarte clară: predica de evanghelizare și de chemare a sufletelor la Dumnezeu, îndemnul de promovare a valorilor creștine atât la nivel de familii cât și la nivel național, apelul la dezvoltarea unei relaționări fără prejudecăți și fără bariere tradiționale a fost știrbit, și-a pierdut din valoare.
Astfel “cortina de fier”a frontierei dintre două lumi creștine cu închinare la același Dumnezeu, rămâne strașnic păzită, încercările de penetrare sau distrugere fiind promt sancționate. Ortodocșii sau catolicii se feresc să ia în mână o Biblie Cornilescu, nu este a lor, este a pocăiților! Normal, evanghelicilor li se se recomandă ca “pocăiții” să nu intre la nunțile lor – ortodoxe sau catoloice – care sunt cu băuturi alcoolice și cu dansuri. De la noi, însă, există o derogare, ei pot veni la nunțile noastre “străpezite” (cum se exprimă tradiționalii la unison), poate, cine știe, e un prilej de-a fi cercetați de Dumnezeu. Ortodoxul sau catolicul, să nu cumva să cânte vreo cântare sau colindă de-a pocaiților, că doar nu și-a pierdut mințile, ori și-a trădat tradiția și neamul strămoșesc!
“Frontierele” sunt trainice și bine delimitate
Ei au cruci, noi avem amvoane. Ei au pe pereți sfinți cu cerculețe deasupra capului și multe icoane; noi peisaje cu munți, dealuri și câmpii în spatele baptistierelor și versete de aur.
Femeile și fetele lor au mărgele, lănțișoare si cercei, ale nostre în schimb, baticuri în diferite culori.
Ei au Biblii cu cruciuliță pe copertă, noi… fără. Popii lor au tunice și sumane; ai noștrii cravate și costume.
La ei, popa-i sărutat pe mână și pe cruce; la noi cu un strâns de mână, poate și o îmbrățișare și o urare de pace și binecuvântare.
La ei popa vorbește pe nas, la noi cât mai răspicat. Noi avem reverend și pastor; ei în schimb .. pe sfântul părinte. Ei îl au pe sfântul Vasile cel Mare; noi îl avem pe C.H. Spurgeon (prințul predicatorilor). Și uite asa …
Și totuși, unii de la ei, dar și dela noi, încă nu se alină. Și spun ei “cu ce diferă gestul lui V. P.“, desigur la nivelul aparențelor exterioare, de a-și face cruce într-o biserică greco-catolică, de gestul atâtor pastori evanghelici care se închină în fața amvonului în rugăciune înainte de a păși pe el, când unii cer prezența (și puterea) lui Dumnezeu printr-un semn al mâinii, făcând în mod simbolic o cruce, ceilalți imploră aceeași prezență (și puterea Duhului), dar printr-un semn de aplecare a genunchilor însoțită de-o foarte scurtă rugăciune de implorare.
Iată o întrebare (doar pentru unii), nu cumva este vorba de două simboluri cu acelasi conținut adresate aceluiași Dumnezeu și din partea Căruia se așteaptă (același) răspuns?
Radu Oprea-AZ
